Pages

Subscribe:

Labels

21 November 2014

Lectia nr. 4: Pasiunile sunt pe cale de disparitie


Traim ca sa muncim sau muncim ca sa traim? Si nu ma refer neaparat la partea materiala a acestui aspect. Totul in jurul nostru se intampla cu viteze ametitoare, nimeni si nimic nu mai are rabdare, tot ce facem azi ne trebuia de fapt ieri si tot asa. Iar viteza asta nu face decat sa piarda parti importante din noi. Timpul nu se mai dilata si parca cineva ni-l fura in fiecare zi tot mai mult, iar altul de cumparat nu prea ne permitem. Dar in scurtele momente de “luciditate” ne dam seama ca de fapt nu prea facem lucruri pentru noi, mai mult pentru altii si parca ne intristam. Dar cu adevarat trist este ca nu prea facem nimic sa schimbam asta.

In alta ordine de idei imi plac oamenii pasionati, de orice, nu conteaza. Oamenii ce fac in asa fel incat isi gasesc timp sa si-l dedice unei pasiuni. Sa fure din timpul alor lucruri ca sa isi cultive un hobby, ca sa se bucure de ceva ce e al lor cu adevarat. Acesti oameni au o sclipiere in ochi cand vorbesc despre pasiunea lor ce ma fura de fiecare data si incep sa ii apreciez mai mult. Pentru ca sunt putini. Pentru ca isi cunosc prioritatile. Pentru ca se bucura de ei. Pentru ca ma inteleg cand le vorbesc despre un ac si o ata.


Cine nu are o pasiune, sa-si gaseasca. Rapid. Iar cine are, sa nu o piarda, sa nu o lase sa moara.





20 November 2014

Lectia nr. 3: nimic nu este pentru totdeauna



Mi-a spus cineva intr-o zi ca eu sunt dezamagita mai repede de naivitatea mea decat de oamenii care nu fac lucrurile asa cum consider eu. Nu as vrea sa exclud aceasta posibilitate. In acelasi timp mi-e foarte greu sa accept ca tu, cel ce in spatiul public faci acte de caritate, iubesti animalele, pozezi in tabloul familiei fericite si ai impresia ca esti o persoana cu foarte multa influenta, poti sa ameninti, sa arunci cuvinte, sa faci gesturi greu de imaginat si sa chiar sa nu iti fie frica sa calci pe cadavre. Si toate astea pentru ca banii pot cumpa totul in viata ta. Iar toti cei care te inconjoara nu o fac pentru ca te apreciaza sau pentru ca est in om de valoare si doar pentru ca asa se rezolva aceste ecuatii monetare pe care voi le invartiti – cu mai multi oameni.

Nu m-am temut niciodata pentru mine si nici nu o sa incep acum, in schimb te dispretuiesc si imi provoci o stare de rau fizic doar cand ma gandesc la toate situatiile care se creeaza in jurul tau. Si in plus cred ca esti un las pentru ca nu o sa poti sa faci niciodata nimic tu pe cont propriu ci doar aruncand cu banii multi care nici macar nu ar trebui sa fie ai tai.


In orice caz, mi-ar placea sa fiu totusi in preajma cand acesta piramida umana pe care ai construit-o o sa dispara, iar asta o sa se intample brusc, cand te astepti mai putin. Si o sa vezi ca toti prietenii tai de acum o sa devina doar niste cunoscuti. Nu uita ca posibilitatea ca acest lucru sa nu se intample vreodata chiar nu exista.







19 November 2014

Lectia nr. 2: Fericirea mea intra si intr-o cutie de chibrituri

Da, uneori lucrurile care ma fac fericita sunt minuscule, iar multi nici nu le-ar intelege. De exemplu cateva ore, intr-o luni seara, cateva ore ce pot incapea chiar si intr-o cutie de chibrituri.

Serile de luni o sa imi aminteasca (pentru o perioada) de strada ingusta din acel cartier linistit. Si de tine, bineinteles.
Sunt momente cand crezi ca s-au aliniat planetele, ca universul a vrut el sa ti arate ca stie mai bine ca tine si sa ti arunce in cotidianul gri un om ce se potriveste cu tine. Ai impresia ca e ACEA piesa de puzzle. Si e frumos si simti exuberanta aceea ce nu poate sa fie descrisa in cuvinte pe un blog. Si totul e atat de rapid si ametitor. Mintea brusc cere lucruri pe care nu le-a mai cerut pana atunci. Si vrea chiar daca nu e rational si isi imagineaza chiar daca nu stie ce va urma si are asteptari cu toate ca stie ca e atat de gresit sa ai asteptari.  Sunt aproape electrizante clipele acelea. Pentru ca sunt putine si mai ales limitate. Pentru ca realitatea iti va spune ca toate astea nici nu ar trebui sa se intample in primul rand. Pentru ca traim intr-o societate cu norme si reguli, pentru ca nu e corect fata de mine si nici fata de tine si mai ales fata de ei. Iar ei sunt cei care nu stiu secretele noastre cu chei furate si printi pe planete minuscule.


Si acum ne conformam. Pentru ca asa trebuie, dar nu o sa uitam ca e frumos sa te rupi macar cateva zile pentru un miraj. Si o sa ne mai intalnim fie din greseala, fie provocat prin oras. Si o sa ne bucuram ca ne vedem si o sa vorbim de cum e vremea la Sibiu si o sa radeam. Iar cel mai important, o sa incercam sa uitam intrebari precum “cum ar fi fost daca”. 

Pentru ca asa e corect. Si atat de rar se intampla ca totul sa fie corect. Si e o lectie frumoasa.


P.S. Si am uitat ceva:






18 November 2014

Lectiile anului trecut

A trecut mai mult de un an si nu pentru ca am uitat sau nu am avut ce sa spun, doar ca nu am simtit.
Restrospectiva acestui an nu ar incapea nici in 100 de posturi cred, pentru ca a fost un an nebun, nebun de tot. M-am indragostit, am descoperit lucruri frumoase, am plans uneori de durere alteori de ciuda, am calatorit, am intalnit oameni noi, am vazut locuri foarte frumoase, am ras zgomotos, am luat amenzi pentru viteza, am facut poze, am facut obsesii pentru melodii si tot asa, un an memorabil.

Dar acum daca ma uit inapoi cred ca lectiile pe care le-am primit in acest an sunt foarte valoroase, unele le stiam la modul teoretic, altele chiar au fost noi si deschizatoare de minti.

Lectia nr. 1 - Ochii care nu se vad se uita

Da, acest cliseu este si va fi universal valabil indiferent cat vom incerca sa combatem legile firii. La inceput sunt foarte multe cuvinte imbrcate in promisiuni cum ca nimic nu se va schimba, mai ales ca, traind in era digitala, totul o sa fie la indemana. Ca o sa continuam discutiiile interminabile despre sensul vietii, barfele despre masinile din fata blocului, micile accidente deomestice. Eh, dar nu stau lucrurile asa. Telefonul nu mai suna de 3 ori pe zi, notificarile alea albastre si verzi inceteaza sa apara pe ecranul telefonului. De fapt notificarile apar pe ambele telefoane, dar nu de la cine trebuie...sau poate ca da. In fine, nu stiu sigur, dar stiu ca doare, doare pentru ca e cu mult suflet, doare pentru ca noi inca nu ne am obisnuit sa cerem mai putin decat dam. Vrem la fel de mult, daca se poate si mai mult. Brusc nevoia de a impartasii orice nimic pe care il vedem sau il traim dispare si incet incet dispare si legatura aia ce parea indistructibila.
Off, dar mie imi pare rau si mie imi lipseste tot ce am avut si acum nu mai avem. Si de multe ori imi vine sa plang. Sunt sigura ca undeva si ei ii lipseste asta, poate la fel de mult ca si mie, dar chiar si in relatia asta trebuie sa fim doi care muncesc la fel de mult.




Coming soon: Lectia nr.2 - Fericirea mea intra si intr-o cutie de chibrituri