Pages

Subscribe:

Labels

30 April 2011

Imprumutat


Am citit acest articol de multe ori. E extraordinara esenta!



Multumesc Eva!




Îmi vine în minte un motiv din Sărmanul Dionis şi anume acela că pentru un om există două dimensiuni ale lumii: realitatea obiectivă şi percepţia lui asupra acestei realităţi. M-aş fi grăbit să susţin preeminenţa adevărului concret, obiectiv, absolut asupra unei reflexii subiective şi înşelătoare. Şi totuşi încep să mă îndoiesc de acest lucru. Cred din ce în ce mai mult că ceea ce contează cu adevărat nu este lumea însăşi, ci percepţia noastră asupra ei. Omul este eminamente subiectiv şi va trece concretul prin filtrul emoţional al sufletului său, transfigurându-l şi percepându-l astfel alterat de propria-i fiinţă; şi în funcţie de acest concret transfigurat îşi va ghida faptele, gândurile, emoţiile, iar nu în funcţie de realitatea obiectivă. Aşadar, întrucât toţi suntem oameni şi, deci, eminamente subiectivi, toţi ne creăm reprezentarea noastră asupra lumii, universul nostru în care ne trăim viaţa, şi atunci cine percepe cu adevărat realitatea obiectivă, pentru cine contează adevărul absolut?

Şi până la urmă de ce ar conta un adevăr concret şi rece în faţa unei lumi create după chipul şi asemănarea omului, după curbele sufletului său? Mi se pare mai puţin important să am 100 de lei care să mi se pară insuficienţi, decât să am 10 lei care să mă îndestuleze.

Când R. se afla într-o excursie în străinătate, mama ei a murit. Apropiaţii au hotărât să nu îi spună, pentru a nu-i strica vacanţa. Realitatea subiectivă a lui R. era una minunată, în care ea se simţea foarte bine, în timp ce realitatea obiectivă în care trăia fără să ştie, ar fi devastat-o, dacă i-ar fi atins sufletul. Dacă R. ar putea împinge la infinit realitatea subiectivă, viaţa ei ar continua să fie aşa cum ea îşi doreşte. Dar uneori realitatea obiectivă insistă să ni se înfăţişeze în hidoşenia ei. O prietenă de-ale lui R. a sunat-o în timpul vacanţei pentru a-i transmite condoleanţe…

11 April 2011

Un plan maret


Daca tot ma gandeam “mai jos” la planuri, cred ca a venit acel timp cand trebuie sa imi fac un plan maret: sa ma opresc din a face planuri. Intr-un fel ma deranjeaza ca am ajuns in punctul acesta atat de devreme, dar in acelasi timp stiu ca asa trebuia sa fac demult. Poate ca nu am avut semnele potrivite. Acum le am. Sunt clare si concludente.


Pana acum am preferat sa am ochii larg inchisi, dar acum lucrurile s-au schimbat pentru ca momentul, clipa in care traiesti e cea mai importanta si trebuie fructificata la maxim. Nu poti sa astepti prea mult, de fapt nu iti permiti. Constientizarea incertitudinii clipei urmatoare e destul de frapanta, dar si necesara. “Live in this moment” imi spunea la un moment dat un sfat pe StumbleUpon, iar atunci mi se parea putin exagerat pentru ca mintea mea nu putea lua decizii doar asa pe loc fara sa tina cont de precedente sau de viitoare implicatii.


Asa ca sper ca de acum o sa pot sa traiesc pe moment, sa gandesc la prezent, sa actionez pe loc.

05 April 2011

A fi sau a nu fi..un "plan"

Funny thing..azi in pauza discutam despre "planuri" - planuri ample despre viata. Fiecare om isi face planuri, in fiecare zi. Indiferent ca sunt planuri pe o perioada scurta sau foarte scurta sau planuri pentru viitorul indepartat, ele sunt niste proiectii ale dorintelor noastre.


Printre gandurile la planurile mele mi-am amintit de proiectiile altor persoane in viata mea, despre planurile lor in care eu eram implicata, dar fara sa le pot modela in vreun fel. Planuri despre case si copii, despre masini rosii si gradini, despre tocuri si butoni, planuri despre vacante si prieteni sau planuri depre schimbatul lumii, schimbatul oamenilor, planuri despre idei si proiecte ce erau menite sa prinda viata.


Deoarece eram atat de prinsa de magia conceptului de "plan" nu am sesizat de multe ori irationalul, incongruentele si nepotrivirile ideilor, sa nu mai spun de capabilitatea mea redusa de adaptare in acele proiectii la care nu eram nici macar co-autoare. Iar toate aspectele astea mi-au facut de cateva ori rau; atat rau fizic cat si psihic.


Interesant e ca uneori aminitirele astea ma fac sa tanjesc dupa lucruri si situatii pe care le-am pierdut si mai grav, ma fac sa tanjesc dupa lucruri pe care, in esenta, nu le-am avut niciodata, doar imaginatia mea le-a avut.


Si pentru ca nu sunt capabila inca sa ma detasez de anumite ganduri nu stiu ce sa fac. Pe de o parte sunt oameni ce imi spun sa traiesc clipa - exact atunci, exact asa, sa fac si sa actionez sub impulsul de moment, iar de cealalta parte e rationalul, partea accea ce uneori scoate la iveala tenebrele sufletului si durerile cele mai stringente ale trecutului.


Cred ca la un moment dat va trebui sa imi fac un plan maret: sa ma opresc din a face planuri.

03 April 2011

Coincidente?


Ma intreba cineva acum cateva zile de unde izvoraste setea mea de cunoastere si mai ales de autocunoastere si de ce sunt atat de "pornita" in a avea de fiecare data o provocare.

Nu am un raspuns clar, dar cred ca are legatura cu faptul ca eu nu cred in coincidente ci cred ca totul se intampla cu un scop. Si cu cat nu cred eu in coincidente parca tot mai mult apar ele in viata mea. Uneori raman socata de cum se "aranjeaza" unele lucruri, iar oamenii ce nu ma cunosc si nu stiu mai multe lucruri nu pot sa creada unele ce povestesc ( si nu..nu ma refer la chestii "paranormale", ci doar la situatii comune). Partea proasta e ca, necrezand in coincidente, sunt tentata sa caut scopul acestor "concursuri de conjuncturi". De ce? Pentru ce? Si astfel nu pot sa ma opresc din cautarea mea si de aici se naste si nevoia pregnanta de cunoastere - vreau sa stiu, am nevoie sa stiu. Trebuie sa stiu ce e cu mine si de ce atrag cu un magnetism nemaintalnit congruentele. Vreau sa aflu scopul acestor intamplari. Multi ar spune ca aceste dorinte ale mele sunt o sfidare a fortei divine. Nu e asa. Am nevoie sa stiu ca sa fac lururile bine, sa stiu cand sa incep, sa pot sa ma opresc cand trebuie. Cer chiar atat de mult?

Stiu ca lumea e mica, stiu poate mai bine decat trebuie acest lucru (am dat nas in nas cu situatia asta de atat de multe ori incat nimic nu mi se mai pare exagerat) si totusi cand mi se intampla, parca ceva imi zguduie mintea. Si imi zguduie mintea in asa fel incat nu stiu cum sa reactionez in continaure: sa insist, sa nu insist, sa ma retrag, sa astept? Chiar de cateva zile sunt intr-o situatie similara in care nu pot sa imi dau seama cum s-a putut intampla chiar asa. Sunt cateva lucruri incredibile ce ma "leaga" de cineva cu care aparent nu ar fi trebuit sa am nici o legatura.

Sau poate toate astea sunt niste semne? Da, se poate! Dar totusi am nevoie de legenda. Astfel caut, cunosc si ma provoc sa gasesc si sa "traduc".



Schimbari

//Sometimes the things we can't change...end up changing us.//

Oamenii sunt diferiti. Oamenii sunt unici. Aceste adevaruri au incercat sa fie "deturnate" de multe ori prin diverse incercari de a impartii umanitatea - de la religie si nationalitate pana la zodii si tipul de masina pe care cineva il conduce. Cu toate aceste clasificari nu s-a putut ajunge niciodata la un consens, ci din contra demonstratia iesea pe dos.

Un alt adevar (oarecum grav) este ca oamenii nu (se) schimba. Indiferent de cate metode si incercari se fac, armurile codului genetic sunt mai puternice decat influenta exercitata de catre alti oameni. Un om e construit intr-un anume fel de la inceput.

Astfel, zadarnice au fost incercarile (nu doar ale mele) de a schimba ceva in cineva. Sau poate e prea mult spus de "a schimba". Ma refer mai mult de a face pe cineva sa inteleaga ca exista si o contra-partida, la orice, oricand. Am in minte 3 situatii cat se poate de reale si concrete. 3 oameni aparent asemanatori, dar in acelasi timp diametral opusi. Situatile numeroase si diferite m-au facut pe mine sa cred in ei si (intr un fel sau altul) sa ader regulilor lor. Nu pot sa afirm ca a fost un lucru rau, dar nici ca sunt fericita ca a fost asa.

In orice caz, pentru ca trecerea ireversibila a timpului lasa urme si pentru ca anumite lucruri se sedimenteaza in minte, dupa o perioada lucrurile acestea au inceput sa devieze in sensul ca regulile nu se mai pliau mie, sau poate eu nu ma mai pliam lor. Si am vorbit; iar pentru ca pana acum "vocea mea nu avea glas" cei trei s-au mirat si evident, nu s-au aprobat doleantele mele. Dar de data aceasta lucrurile nu au mers mai departe (ca si pana acum) ci s-au oprit brusc - stop joc.

Si m-am gandit asa: oare sunt eu nebuna, iar cei trei definesc normalitatea si eu nu o vad? La prima vedere asa ar parea pentru ca tabela de marcaj ar arata 1-3 si nu in favoarea mea. In detaliu lucrurile nu stau chiar asa. Cei trei nu definesc normalitatea (desi la un moment dat in mintea mea asa parea sa fie) - cei trei nu sunt nici ei nebuni, dar nici eu nu sunt. Asa cum spune si tagline-ul filmului The Air I Breathe, lucrurile pe care nu le putem schimba ajung sa ne schimbe pe noi, contret sa schimbe gradul de acceptare al lucrurilor ce vin din partea celor din jur, sa modifice standardele, sa redefineasca respectul de sine.

Da, asa e, eu sunt cea care m-am schimbat, dar de data aceasta, in pofida aparentelor, m-am schimbat pentru mine, m-am schimbat in spiritul evolutiei, nu m-am schimbat acceptand "standardele" altora. Iar asta s-a intamplat si pentru ca nu (mai) am nevoie de reguli nestabilite de mine. Uneori nu am nevoie de nimeni.




The Prodigy - No Good (Start The Dance)