Pages

Subscribe:

Labels

21 July 2010

O viata de circar


Se teme cel mai tare de repercursiunile trecutului asupra viitorului ce galopeaza spre el. S-a hotarat sa devina imun atentiei pe care i-o acorda lumea din jur. Gandindu-se mai in detaliu hotararea lui pare sa fie in totala contradictie cu guideline-urile vietii lui de pana acum.

Ii placea sa fie in lumina reflectoarelor, sa acapareze atentia celor din jur prin orice mijloc posibil, vroia sa fie popular fara sa ia in calcul nici un fel de pret pe care trebuie sa il plateasca. Iar acest lucru se intampla intrucat credea ca nimic nu e imposibil. Astfel in lupta pentru prima vioara a orchestrei nu a observat ca, incet incet si-a transformat viata intr-un spectacol de circ. De la acrobatii pana la piese de teatru, comedii, drame foarte tragice totul facea parte din viata lui cotidiana. Ritmul acesta alert s-a pliat foarte bine pe caracterul lui pentru ca, schimbarile de orice gen, erau specialitatea lui.

Putea sa fie azi extaziat de lucrurile din jur, iar a doua zi deprimat ca soarele parca nu straluceste asa cum i-ar placea lui, ca apa nu e apa, ca aerul nu e aer. Indiferent de situatile in care era implicat trebuia sa fie in centrul atentiei si sa creada ca universul tot se invarteste in jurul lui. Ieri era suferind, plangea, credea ca nimic din ce il inconjuara nu e real, iar a doua zi era un alt om ce aducea ofrande hedonismului. Uneori, cand cei din jurul lui priveau pentru o secunda situatia cu ochi obiectivi puteau sa observe sacrilegiile la care asistau involuntar, doar pentru ca erau prietnii lui. Cum poate un om sa tavaleasca cu atata dezinvoltura prin tarana profana aceleasi valori ce, cu foarte puin timp inainte, le urca pe cele mai semete piedestaluri??

Sa fie oare doar o piesa proasta de teatru, sa fie piesa in care unicul actor e avid de privirile si discutiile publicului, indiferent daca sunt sau nu cu consideratie, sa fie oare o piesa bolnava si perversa, sau doar un actor prost, fara viata adevarata, un simplu circar ce nu stie ca de data asta va castiga "Zmeura de Aur"? (..ca de fiecare data de altfel..).

11 July 2010

Nu incerca sa schimbi oameni


Din acel moment si-a propus sa nu se mai gandesca inapoi, sperand ca buretele timpului ii va sterge una cate una amintirile. Cu riscul ca acest reset ar insemna sa renunte si la amintirile ce ii fac chiar si ochii sa zambeasca, vroia sa se intample asa. Dar cum poate sa existe un om fara amintiri? Amintirile sunt de fapt oglinda vietii si isi lasa o amprenta indistructibila asupra oricarei persoane. Gandindu-se la acest lucru, involuntar cauta cu privirea cicatricea de pe picior - da, cicatricea e amintirea lui, e semnul lui, cum ar putea sa traiasca fara aceste lururi ce il fac sa se simta atat de special.


S-a asezat pe o banca. Erau si alte banci libere pe alee, dar a ales-o pe cea mai putin intreaga. II lipsea un maner si era si putin ruginita. Langa el era o femeie, o femeie tanara. Chiar daca plangea, era foarte frumoasa. Acel gen de frumusete ce vine din interior si emana o stare aparte. Fata ii era rosie asemeni unui mac, dar ochii erau atat de limpezi, poate din cauza lacrimilor. Cel mai mult l-a impresionat nepasarea ei, faptul ca nici nu l-a sesizat cand s-a asezat pe banca. Pe mana avea o bratara de plastic, de fapt de guma. Mesajul era important..bratara avea inscriptia "too late".


Sa fie intotdeuna prea tarziu? Si-a dat seama ca toata viata a invatat multe lucruri cand deja era "prea tarziu". Era prea tarziu sa isi ceara iertare, prea tarziu sa zambeasca, sa vorbesca, sa spuna ce crede, sa faca ce simte..prea tarziu sa schimbe lucrurile, prea tarziu sa schimbe oamenii. Instant si-a aminitit de o adnotare pe care o facuse pe marginea unui document oficial in timpul unei sedinte mult prea plictistoare pentru o zi de luni: "nu o sa mai incerc niciodata sa schimb oamenii ce nu nu rezoneaza la aceleasi valori ca si mine. imi pierd timpul."


Intotdeuna a privit acest lucru ca pe o provocare. Dorinta de a schimba oamenii era uneroi mai mare decat propria lui constiinta. Si credea ca aceasta ar fi cu adevarat o implinire. Ar fi fost reusita lui suprema in viata. A intalnit cateva persoane pe care a putut sa isi exerseze si perfectioneze veleitatile de profesor. Lutul din care erau claditi acei oameni era atat de moale si de maleabil, sau cel putin asa a crezut initial. Dar, spre dezamagirea lui, produsul finit a iesit de fiecare data diform, chiar dizgratios daca il priveai de aproape. Si era dezamagit pentru ca se spune ca opera e oglinda artistului. Cu toate ca rezulatul era aproape acelasi in toate cazurile parca nu vroia sa renunte. Se mintea spunandu-si ca de data asta va reusi sa sparga mitul modelarii oamenilor si ca tot ce a fost inainte nu conteaza pentru ca atunci nu-si alesese corect ustensilele.


Acum, mai mult ca niciodata s-a simtit strain - strain fata de toate amintirile lui. Trecutul fiindu-i strain, viitorul i se parea primejdios.