Pages

Subscribe:

Labels

21 July 2007

Leul




Intr-una din zilele trecute stateam in fata unei banci, iar in vitrina acesteia era o reclama despre puterea Leilor..Lei..de ce lei ?? Asta a fost prima intrebare care mi-a incoltit in minte ? De ce se numesc banii nostri lei ? Are vreo legatura cu animalul ?? nu stiu..oricum, peste cateva ore am gasit si raspunsul. Denumirea de “leu” vine de la faptl ca in jurul anilor 1800 prin tarile romane circulau niste bani olandezi, care se numeau guldeni si care pe una din fete avea un leu. Romanilor li s-a parut mai usor sa le zica lei, si astfel dumirea s-a pastrat pana azi.

Dar, cel mai ciudat mi s-a parut faptul ca a trebuit sa treaca 20 de ani ca sa ma intreb lucrul acesta, si mi se pare putin cam mult. Apoi, intrebandu-i si pe altii mi-am dat seama ca as putea fi considerata “o minte luminata“, de vreme ce imi pun astfel de intrebari. Procentajul persoanelor care s-a mai intrebat acest lucru este !!!! 4-5% !!! – extraordinar de mic. Raspunsul cel mai comun a fost urmatorul : “ha ha ha, ce intrebare ! niciodata nu m-am gandit…pai nu stiu“ . Foarte rau ca nu sti !!
Si, in plus de asta, nici nu e un lucru ascuns, istoricul banilor romanesti este si pe site-ul BNR (
www.bnr.ro). Data viitoare, cand o sa imi treaca prin cap lucruri asemanotoare cred ca o sa imi pastrez intrebarile si raspunsurile doar pentru mine, de frica sa nu ma lovesc de aceleasi pietre tari si indiferente, care, din pacate sunt cele mai dese..

Secretul


Undeva, intr-o alta lume traia Secretul. El statea acuns in casa lui mica, neavand nevoie de nimic, doar de liniste si de uitare – astea erau lucrurie care il faceau fericit. De multe ori prin fata casei lui treceau Curiozitatea, Increderea, Nestiinta, Iubirea, Nebunia, Pasiunea, Tupeul, Frica si multi altii, dar de fiecare data Secretul stingea lumina si se ascundea cat mai bine, dorind sa se creada ca acolo nu este nimeni, ca este o casa parasita. Avea o singura prietena: pe Incredere. Din cand in cand aceasta mai venea la el si povesteau. Doar in preajma iei Secretul se simtea in siguranta. Uneori, cand de afara se auzeau zgomote sau voci Secretul dorea sa verifice, sa afle cine este. Astfel intredeschidea usa, si usor isi furisa privirea afara, dar de fiecare data era sa fie « prins », pentru ca, de fapt, toate zgmotele, erau facute intentionat pentru a-i atrage atentia, iar ceilalti il pandeau cu ochi lacomi pentru a-l vedea si pentru a se lauda ca l-au vazut. Secretul era vigilant de cele mai multe ori si se retargea in momentul porivit neprovocand nici un fel de suspiciune. Dar, intr-o zi a cazut in capcana Curiozitatii. Acest lucru a fost posibil doar pentru ca Increderea s-a imprietenit cu Invidia. Astfel Secretul s-a lasat pe mana Increderii si plin de elan a deschis usa mult prea tare si ceilalti l-au prins. Dupa ce e a fost prins, secretul incearca sa scape, sa gaseasca scuze, incearca chiar sa faca o intelegere cu hotii care i-au furat “sufletul “ , dar e in zadar, deja “sufletul“ lui a fost aflat de toti ceilalti, acesta imprastiindu-se in aer asemeni fumului unei lumanari arzande. Increderea a tradat Secretul.

10 July 2007

Do you think it is air what you are breathing now?

Nu..in nici un caz..aer a fost doar cand m-am nascut, cand nu stiam ce e bine si ce rau, cand totul era simplu. Acum totul e relativ, chiar si ceea ce respiri. Uneori respiri dragoste, alteori ura sau poate pasiune, iar alteori otrava. Pentru ca odata cu trecerea timpului totul pare sa se altereze, chiar si aerul. De cele mai mule ori nici nu iti dai seama sau faci distinctia intre “aerul bun” sau “aerul rau”, pentru ca cel din urma e mascat de o perdea de parfumuri uneori greu de patruns, si totusi pare un aer atat de curat, de inocent, de special.

De mentionat este faptul ca nimic nu tine la infinit, iar adevaratul “aer” iese la suprafata..si atunci iti dai seama ca tot ce ai crezut pana atunci e fals..

I’d like to belive that, what I’m breathing now is freedom…

09 July 2007

Fabrica de adevar

Am ales acest nume pentru blog pentru ca mi-a placut forte mult articolul Alessandrei Stoicescu. Adevarul este cum il vrem si cum ni-l dorim. Orice poate sa fie simultan minciuna si adevar, totul e condus de interesele personale si suntem invatati sa modelam adevarul in asa fel incat sa ne fie bine. Intotdeauna valentele adevarului sunt echivoce pentru ca am ajuns sa nu mai stim cu certitudine care e granita dintre real si ireal. Astfel, fabrica de adevar din legenda este minciuna, iar minciuna vanduta de aceasta fabrica e adevarul altora - e comic si in acelasi timp trist. Oricum, unul dintre cele mai importante lucruri ale vietii e ca nimic nu este ceea ce pare. Concluzionand nimic nu e minciuna, nimic nu e adevar, in schimb totul e perisabil.



Fabrica de adevar

"A fost înfiintata cu multi ani în urma, nimeni nu mai stie exact cand si nici de cine. Cei mai batrani spun ca ar fi auzit de o familie care a avut aceasta idee si a sperat ca va deveni o afacere profitabila. Fabrica de adevar a aparut initial ca o agentie de detectivi care investigau si cautau informatii valoroase care sa-i ajute sa ofere adevarul într-un ambalaj placut vederii. Fotografiau, înregistrau pe banda si spionau - totul pentru a cerne lumea din jur, pentru a desparti totul în alb si negru si pe oameni în buni si rai, periculosi si inofensivi. La început au avut un oarecare succes printre patroni si barbati gelosi. Prea putini însa pentru a sustine afacerea uriasa pe care o pusesera pe picioare. Echipa adevarului suprem îsi pierdea din ce în ce suflul si încrederea în sine. Se spune însa ca într-o zi, mai degraba nebuna, patronii au primit o oferta de cumparare a întregii afaceri. Au renuntat la fabrica fara ezitare, convinsi ca sunt norocosi ca-si pot recupera banii investiti si, pe deasupra, au obtinut si promisiunea ca angajatii nu vor fi concediati. Familia se considera raspunzatoare pentru toti acei oameni integri si perfect pregatiti pe care-i adunase pentru a face lumea mai buna. Macar ei sa duca misiunea mai departe - si-au spus fostii patronii, în timp ce paraseau definitiv cladirea. Noul sef i-a condus pana la iesire cu un zambet misterios. Dupa ce ce a trantit usa, s-a întors catre angajati cu o fata împietrita si le-a spus: de azi, lucrurile se schimba. Vom fi cu adevarat o fabrica de adevar, dupa principiile economiei de piata! Va cer sa aduceti, ca si pana acum, informatii valoroase. De aici însa va iesi adevarul pe care si-l doresc clientii. Si, desigur, cel care ne convine noua. Vom schimba istorii, vom fabrica destine, putem starni razboaie... puteam face tot ce trebuie sa facem ca sa stapanim. Si sa avem bani! Discursul patronului nu a lasat loc pentru dubii, comentarii sau interpretari. Pe nesimtite, succesul a început sa creasca si a estompat incertitudinile angajatilor. Discutia a fost în schimb povestita si îmbogatita din gura în gura pana cand s-a tesut legenda de care vorbim noi azi. Azi, cand fabrica de adevar a ajuns un imperiu multinational, cu mii de dosare si cu putere de guru în lumea informatiilor. Au analisti în toate domeniile si raspunsuri la toate întrebarile, toti stiu ca au date secrete în domenii de interes general. Si se tem ca poate au aflat ceva si despre ei, un secret pe care-l vor dezvalui. Acum fabrica are succes, cu adevarul care e la moda."


Chimistul si vopseaua

Povestea chimistului si a vopselei incepe dintr-o simpla intrebare..tie ce culori iti plac? Evident..raspunsul meu a fost: culorile rezistente, culorile durabile, care nu isi pierd din intensitate cu timpul..si de aici pornit un val de sensuri si de povesti ale vopselelor, iar in final s-a juns la acest fragment – al chimistului si al vopselei, un fel de Maestrul si Margareta.

Acest chimist era unul dintre cei mai buni, un maestru desavarsit al combinatiilor, un devorator al situatilor aparent imposibile, un iubitor al riscului – avea parca ceva din aerul unui iluzionist ce reusea orice printr-un singur gest sau cuvant. Avea o slabiciune aparte pentru vopsele – ii placea mult sa picteze. Era genul conducatorului din umbra ce isi admira munca satisfacut, fara sa spuna un cuvant. Prefera sa para la inceput neinteresat, uneori chiar arogant – aerul lui de superioritate inspira o siguranta de sine zguduitoare, chiar infricosetoare. Dar, partea aceasta a sufletului si mintii lui era doar o masca.

In fiecare zi el intalnea o multime de vopsele, dar fiind foarte pretentios de fiecare data ramanea dezamagit de superficialitate sau calitatea proasta a acestora, pana cand, din intamplare, are ocazia sa cunoasca o vopsea noua. Evident, la inceput a crezut ca e ceva comun, plictisitor, dar se inselase. Vopseaua cea noua era mai speciala, avea ceva ce nu gasea la alte vopsele, iar acest lucru a inceput sa il fascineze. S-a apropiat din ce in ce mai mult de ea, nu se putea abtinea sa nu o priveasca indelung, sa ii spuna cat de frumoasa e, ce culoare speciala are. Se gandea foarte mult la ea, si-o dorea langa el, doar pentru el. Stia ca impreuna pot fi combinatia speciala, unica si perfecta – asa credea si ea.

Vopseaua aceasta era tanara, fara xperienta in lumea chimistilor sau a pictorilor, nestiind ce se poate ascunde in spatele unor pahare Berzelius sau a unor pensule. Cu toate astea era curioasa sa afle cat mai mult, isi dorea sa cunosca cat mai multe si sa exploreze tarmuri noi. Nu ii era frica, era curajoasa si ii placea sa faca mici compromisuri.

Intalnirea cu acest chimist a zguduit-o putin. Era ceva nou, special, nemaintalnit. I se parea ca e chimistul perfect, care stie exact de ce are ea nevoie, care e combinatia cea mai buna pentru a avea o culoare puternica. Doar ideea ca se afla la locul potrivit, langa chimistul potrivit ii dadea o noua nuanta, parea mai stralucitoare, mai intensa.

Dar atat..totul s-a terminat aici..intre cei doi exista o „chimie ” puternica, o dorinta la fel de mare si in acelasi timp o prapastie - chimistul avea deja in grija o alta vopsea, la care din obisnuinta, din rutina si dintr-o „dragoste” cotidiana nu putea sa renunte. Cu toate astea nu se putea abtine sa si-o doreasca si pe vopseaua cea noua. A incercat de multe ori, dar fara nici un rezultat. Si vopseaua cea noua si-l dorea foarte mult pe chimist, dar nu putea sa accepte locul doi, nu putea sa traiasca in umbra doar de dragul lui, stia ca asa ceva nu o sa mai gaseasca in curand, stia ca pe panza ce si-o doreau impreuna au fost sugerate niste linii ce nu s-au mai intalnit pana acum. Cu cat trebuia sa se indeparteze unul de celalalt cu atat se apropiau mai mult. In viata, in mintea si in sufletului chimistului erau acum doua vopsele (cea veche, cotidiana si cea noua, frageda). Vopseaua cea noua a stiut de la inceput de existenta celeilalte, pe cand cea veche era protejata.

Intr-un final s-a terminat. Asta e povestea chimistului. Totul era in mainile lui, alegerea ii apartinea, si pana la sfarsit a luat o decizie. Cu toate astea el insita ca urma de vopsea din cutia
pe care a incercat sa o deschida nu se mai duce. (Ca intre timp a spalat halatul de mai multe ori, si tot acolo a ramas. Asa ca nimeni nu stie mai bine ca el ce inseamna sa isi pastreze integritatea). I s-a sugerat isi cumpere un alt halat si sa o uite pe vopsea - asa o sa scape definitiv de urme, si daca o sa aibe urme si pe maini si acestea nu se duc, atunci sa isi schimbe manusile – pentru ca un profestionist ca el nu se poate sa fi intrat in laboratorul de experimente fara manusi, si daca totusi a facut-o din neatentie, atunci sa poarte manusi noi de acum in continuare – oricum o face ...