Neincrederea naste monstrii

Nu stiu daca in aceste cazuri exista sfaturi. Incerc sa le caut. As vrea doar sa nu ajung vreodata sa vorbesc despre mine in situatia aceasta.

Neincrederea naste monstrii. Doar neincrederea are aceasta abilitate de a provoca imaginatia si de a intinde limitele la maxim. Chiar si creativitatea este intrecuta. Si tot ce se naste in acele momente critice sunt din pacate lucruri cu conotatie negativa. Judecata devine intunecata, apar deziluzii, regrete si multe reprosuri.

E adevarat, sa chestionezi anumite lucruri sau anumiti oameni nu e deloc gresit, uneori chiar e indicat, dar, cred ca cel mai sanatos e sa pornesti de la prezumtia de nevinovatie mai intai. Altfel nu poti sa mergi inainte, nu poti sa construiesti nimic.

Neincrederea apare incet, incet, se sedimenteaza de lungul vremii si de aceasta niciodata nu mai poate fi depasita complet. E prea adanc ingropata in tine. Nu cred ca suntem inca atat de evoluati psihic incat sa putem sa trecem vreodata peste toate urmele de neincredere. Iar cand mintea cauta intentionat fapte si lucruri care sa ii alimenteze si mai mult toate scenariile negativiste totul devine aproape insuportabil. Si e greu. Si e trist. Devine frustrant, iar frustrarea strica oameni, sentimente, relatii si chiar vieti.

La bursa vietii

La bursa vietii joaca toata lumea. Si e deschis nonstop. Miile de tranzactii blocheaza de atat de multe ori sistemul. Sistemul e pozitionat ca fiind infailibil si, incredibil, toata lumea crede asta, chiar daca toti pierd in final, cel putin o data. Iar regulile au voie sa se schimbe fara anunturi prealabile. Cu toate astea ramane cel mai intrigant si provocator joc. Niciodata nu o sa se termine.

Biblioteca cu culori

- Buna ziua, am si eu abonament aici si as vrea sa imprumut niste culori.
- Da, nu ati mai fost de ceva vreme...Ati adus inapoi negrul abanos si griul de ploaie?
- Pai nu, nu le-am adus, inca mai am nevoie de ele.
- Dar stiti ca dupa o perioada culorile va altereaza viata, mai ales cele pe care le aveti!
- Da, da, stiu! Inca simt ca am nevoie de ele! Acum as vrea niste rosu sangeriu.
- Ma uit in fisa dvs. si ati mai avut aceasta culoare, dar ati returnat-o cam uzata.
- Da, stiu si asta, dar stiti cum e cu aceste culori, te imbeti cu ele si apoi uiti sa le folosesti corespunzator.
- Mda...in orice caz nu am cum sa va ajut, stocul de rosu sangeriu s-a terminat, mii de oameni au venit sa il ia in ultima perioada. Poate doriti un albastru marin?
- Nu nu, doar de acel rosu am nevoie, nu se mai gaseste nici macar putin, nici macar cat un zambet?
- Nu, imi pare rau. Dar stiti ca intotdeuna aveti la dispozitie optiunea sa cumparati varianta sintetica.
- Nu! Am nevoie de un rosu real, viu, un rosu ca o emotie a inceputului. Atunci o sa astept. Timpul oricum sta in loc.

Lectia din Metrou

"Mama, ce inseamna prozaic?" - aceasta a fost intrebarea unui baietel de 3-4 ani in metrou. Dupa cateva secunde de tacere, mama lui i-a raspuns pe un ton taios ca nu e frumos sa foloseasca astfel de cuvinte. Nu stiam daca sa rad sau sa plang in sinea mea.

Mama copilului era o femeie frumoasa, de aproximativ 30 de ani cu o atitudine de femeie de cariera, inteligenta. Era foarte aranjata, frumos imbracata, pantofi scumpi - eu in blugi si un fular supradimensionat, proaspat trezita din somn. Cu siguranta in acel moment ea ar fi cantarit mult mai mult decat mine in ochii oricui.

Apoi mi-am dat seama ca (si ea) lucreaza in marketing, doar ca ea, mai experimentata pune mult mai mult accent pe ambalaj, lucru ce al trebui sa il stiu si eu: brandul vinde, ambalajul, imaginea, continutul intotdeuna e pe locul doi.

Poate ca dimineata nu sunt cea mai agreabila fiinta, poate ca nu imi iau timp in fiecare zi sa imi dichisesc pana la ultimul fir parul, poate ca nu imi permit sa imi cumpar marimea S la haine..dar sper ca macar "i've got the brains" si o sa pot sa ii explic copilului meu ce inseamna "prozaic" sau orice alt cuvant in limba romana, iar daca nu o sa stiu, o sa incerc sa ma comport elegant si sa ii propun sa aflam impreuna.

De multe ori simt o sete acuta de cunoastere. Sunt avida sa aflu, sa stiu. Uneori ma gandesc ca as vrea sa am timp, mult timp, sa pot sa fac toate facultatile posibile, sa citesc toate cartile...sa retin! La un moment dat chiar m-a intrebat cineva de ce vreau sa stiu atat de multe. Raspunsul e simplu: vrea sa pot sa le raspund copiilor mei la toate intrebarile, vreau sa ii invat tot ce stiu, vreau sa inteleaga ca traim intr-o lume "prozaica" si ca sunt putini cei care chiar pot "misca" ceva.

PROZÁIC adj. 1. banal, comun, (fig.) plat, (livr. fig.) tern. (Stil ~.) 2. v. zilnic.

Azi e doar o zi!

Singura de revelion! Pare destul de dramatica aceasta situatie, dar daca ma gandesc de doua ori imi dau seama ca asa a fost in fiecare an, de fiecare data, la final de an totul parca de transforma, timpul zbura pe langa mine, nicio planeta nu se mai aliniaza, iar la 00:00 eram doar eu, nu puteam sa ma tin de traditia "sa ai pe cineva de mana". Inca o data, azi, ma intristez, istoria se repeta.
Te vreau pe tine, dar nu poti sa fii langa mine. Eu sunt un om deosebit, dar e asa bine ca tu existi - acum pe un alt cer, poate pentru altcineva...

Am avut un an plin din toate punctele de vedere cu multe zambete, dar si multe lacrimi, cu multe rasarituri vesele, dar si apusuri dureroase. Mi se intampla de multe ori sa fiu inconjurata de oameni, dar in acelasi timp sa fiu mai singura ca niciodata. E un gol ce uneori pare infinit chiar daca incerc de multe ori sa il ascund printre diverse detalii cotidiene.

Poate maine pot sa o iau de la capat, sa nu mai alerg dupa iluzii. Sau poate nu. Rezolutiile anului nou ma sperie desi eu singura mi le formulez. Da, vreau totul concret. Dar cel mai greu e cu dorul, ah, ma omoara pe dinauntru ca nu mai pot sa fac nimic, mi-au fost taiate toate posibilitatile, armele mele s-au intors impotriva mea.

Imi doresc sa primesc "incredere" la pachet, sau poate o lumanare parfumata (vorba filmului).

Dar azi e doar o zi, doar una - e nevoie doar de o zi, sa o traiesti intens, sa incerci sa repari destine, sa petecesti vieti, sau, din contra sa renunti la tot.

Momente cu amintiri

Amintirile sunt trecutul nostru. Sunt momentele acelea deosebite ce ne leaga de locuri, oameni, sentimente.

A fost foarte frumos la Sibiu cu atat mai mult cu cat am descoperit ca amandoi ne am schimbat atat de mult. Niciodata parca nu mi-a fost mai clar acest lucru. Amandoi cred ca ne-am maturizat intr-un anumit fel si ma bucur sa vad evolutia asta. Cu toate astea amintirile mele sunt bine pastrate si cateodata ma uit inapoi pentru ca imi este dor de ce eram atunci. Poate cu mintea de acum am fi facut multe lucruri diferit, eu cu siguranta as fi facut...dar nu, nu avem regrete niciunul cred. Ma bucur sa il vad bine pentru ca stiu ce e in spatele acestor reusite, doar ca uneori ochii ii sunt mai tristi.

Acum am ramas amandoi cu un amestec de sentimente, o afectiune ce nu o poate schimba cineva, iar sentimentul pe care il ai in momentul cand langa tine sta un om deosebit e mai important decat orice. Dar ca sa ajungem aici a fost nevoie de timp, mult timp si intelepciune.

Dar indiferent de prezent si de viitor, cutia cu amintiri nimeni nu poate sa o fure sau sa o schimbe. E a mea...

Morphine

"If you ever leave me, baby,
Leave some morphine at my door..."

Sper ca "acasa" sa fie cald, iar bradul pe care mi-l doresc atat de mult sa fie impodobit cu cele mai frumoase zambete, si poate sa si ninga putin. Vreau sa ragasesc bucuria din priviri, cea pe care eu o pierd in fiecare zi.
Nu, acasa nu mai e acolo unde iti este inima, acasa e acolo unde inima se vindeca. O sa devin addicted...am nevoie acuta de aceasta morfina.

Draga Mos Craciun...

Draga Mos Craciun,

Nu-mi amintesc de ultima scrisoare pe care ti-am scris-o, nici macar unele de multumire nu am fost in stare sa incropesc in ultimii ani. Imi pare rau sa stii, cred ca asta e una dintre caracteristicile noastre, ale oamenilor, uitam uneori sa fim recunoscatori pentru ce avem, sau ce primim.

Nu o sa iti spun ca am fost cuminte anul acesta, sau in ultima vreme de cand nu am mai vorbit, cred ca tu stii mai bine. Stiu ca "semnele de buna purtare" raman acolo undeva, oricat le-am masca, stiu ca si privirea ne tradeaza, chiar si zambetul...si tu stii asta.

As vrea sa imi raspunzi la o intrebare: se spune ca de Craciun toate dorintele se pot implini; e adevarat?...sau e doar un mesaj pe o felicitare inventat de un vanzator de vise? Eu credeam cu adevarat ca asa e, dar tot ce se intampla in jurul meu, lumea in care traiesc, imi distorsioneaza multe dintre idei, cateodata chiar mi le tavaleste prin noroiul cotidian. Uneori plang. Alteori incerc sa rama indiferenta. Dar nu e prea usor nicicum.

Sa stii ca eu am multe dorinte anul acesta. Si oamenii din jurul meu au la fel de multe. Cred ca suntem cu totii avizi.

Uite eu am facut o lista si mi-as dori asa:
- o cutiuta muzicala plina de zambete
- un stilou care scrie doar lucruri frumoase
- o carte cu sfaturi intelepte
- un borcan plin de liniste
- o forma de prajituri in forma de fericire

...dar cel mai mult si mai mult mi-as dori o cutie cu un imprimeu frumos plina plina cu idei de a putea sa implinesc dorintele oamenilor apropiati mie.

Daca ti se pare prea mult alege tu ce crezi ca e mai important.

Cu multa speranta in suflet,

S.

Traieste in prezent!

Cred ca intotdeauna avem tendita de a analiza tot ce ne inconjoara raporatandu-ne la trecut si la viitor. Ne gandim cum a fost initial si ne imaginam cum ar putea sa fie.

De multe ori uitam ca momentul prezent e cel care conteaza cel mai mult pentru ca e cel pe care putem sa il influentam cel mai mult, putem sa intervenim in cursul lucrurilor macar putin, putem sa alegem sa fim fericiti sau putem sa alegem sa evocam trecutul sau sa visam la viitor.

Trebuie sa traim prezent pentru a putea savura o clipa frumoasa sau pentru a intelege mai bine suferinta.

Traieste in prezent...atrage acum ce e bun in jurul tau, bucura-te acum, iubeste acum, plangi acum, fii tu acum!

Am mai gasit una...

Inca o reclama cu o melodie senzationala: Lavazza – The Real Italian Experience!

Elysian Fields - Black Acres

Ted x Bucharest

Ce am "invatat" azi la TedxBucharest:

1) regrets = the sum of the risks you din not take

2) look bigger then you are

3) indiferent ca vorbeste despre speologie sau orice alt subiect, Cristian Lascu e un om fascinant

4) o initiativa foarte misto: GRASP (Societatea Globala a Tinerilor Profesionisti Romani)

5) romanii sunt facuti sa zboare :)

hmm...ma mai gandesc!

Publicitate cu sunet

Cum sa nu iti fie drag sa te uiti la reclame mai ales acum cand toate brandurile isi aleg coloane sonore deosebite?

Chiar cred ca o melodie catchy intr-o reclama ajuta foarte mult brandul; pentru mine, cel putin, functioneaza - urmatoarele branduri imi sunt mai simpatice acum! :)

1) Reclama Lidl Romania: Mark Ronson feat Boy George - Somebody To Love Me



2) Reclama Kinder Bueno: Selah Sue - This World



3) Reclama Wiesana: Louise Dowd & Richard Salmon - Chasing The Sun



4) Reclama Zewa: Floom ft. Tiny Tune - Dance Little Sunshine



5) Reclama Nivea: Rihanna - California King Bed

...sa strivesti un zambet

Nu toti oamenii sunt la fel...foarte adevarat. Unii oameni, chiar sunt oameni, unii au uitat sa mai fie.

E greu sa ramai ceea ce ar trebui sa fii atata vreme cat in jurul tau graviteaza atatea lucruri perisabile ce te imping sa uiti esenta si sa iei de buna doar aparenta.

As vrea sa vad mai des bucuria ingenua in ochii oamenilor din jurul meu. As vrea sa stiu ca mai exista liniste si intelegere. As vrea sa ma reincarc cu zambetele oamenlior de pe strada. As vrea sa mai gasesc sinceritate.

Dar in schimb...

Suntem meschini si sarcastici si am devenit chiar profesionisti in a ne ascunde in spatele mastilor, de a rani fara sa clipim, in a desconsidera tot ce ne inconjoara fara regrete.

Constient sau inconstient, acest comportament e la fel de grav si otravitor; uneori nu e nevoie decat de o privire, sau un simplu cuvant sa strivesti un zambet.

00:00:00:00

Si acum cum as putea sa ma plang sau sa aduc in discutie reprosuri cand eu am ales sa semnez acest armistitiu?

Nu mi e greu sa nu fiu inconjurata de oameni, dar mi-e frica de linistea din mintea mea. Mi-e frica pentru ca la un momnet dat nu va mai fi de ajuns doar sa inchid ochii pentru a auzii acea voce, nu voi mai avea puterea sa mi-o reamintesc, iar atunci totul va fi doar un mare gol.

Toate amintirile sunt incatusate in spatele unor usi ce s-au inchis. Cheile exista si le stim, dar totusi ne prefacem ca le-am pierdut.

Oare cand se va termina acest "timp de rai si iad"?

00:00:00:00

silencio. no hay banda. (clipped to polyvore.com)

Paradox

Am notat lucrurile astea in graba pe telefon...


Inca din primele minute am stiut ca ceva nu este in regula. Nu imi gasesc locul, iar totul pare sa ma incomodeze. Ma uit la ceas, ma uitasem si acum 2 minute. Sunt fastacita si in acelasi timp neatenta.

Ma uit des spre intrare, astept sa te vad intrand si am un nod in gat pentru ca stiu ca doar imaginatia mea ma poate duce atat de departe. Apoi mi se pare ca simt acelasi parfum pe care il stiu atat de bine, dar mi-e teama sa ma intorc, pentru ca stiu ca nu voi gasi ceea ce caut. Totul se transforma intr-o amintire.




E ciudat cat de incontrolabili suntem. Mintea noastra creeaza constant lucruri ce nu exista, doar pentru ca ni le-am dori sa le vedem; auzim lucruri ce niciodata nu s-au spus; avem amintiri puternice pe care le evocam cu toate ca pretindem ca nu ne-am dori. Viata noastra e o suma de paradoxuri, care, contrar asteptarilor, nu este zero, de multe ori e cu minus.

Totul se intampla intr-un mediu virtual pentru ca avem capacitatea de a ne imagina mult peste limite. Nu stiu daca e bine sau e rau. Realitatea e mult prea sensibila.

imgfave - amazing and inspiring images (clipped to polyvore.com)

Things

Ev'ry night I sit here by my window (window)
Starin' at the lonely avenue (avenue)
Watching lovers holdin' hand 'n' laughin' (laughin')
And thinkin' 'bout the things we used to do

(Thinkin' of things) Like a walk in the park
(Things) Like a kiss in the dark
(Things) Like a sailboat ride
(Yeah-yeah) What about the night we cried?
Things like a lover's vow
Things that we don't do now
Thinkin' 'bout the things we used to do

Memories are all I have to cling to (cling to)
And heartaches are the friends I'm talkin' to (talkin' to)
When I'm not thinkin' of-a just how much I love you (love you)
Well, I'm-a thinkin' 'bout the things we used to do



I still can hear the jukebox softly playin' (playin')
And the face I see each day belongs to you (belongs to you)
Though there's not a single sound and there's nobody else around
Well, it's-a just me thinkin' of the things we used to do



And the heartaches are the friends I'm talkin' to
Ya got me thinkin' 'bout the things we used to do

Prospect

Asa cum seara se lasa tot mai repede in zilele de toamna, asa cum frunzele vestejite alearga neincetat in voia vantului; la fel de rapid se instaureaza si nesiguranta in minte si apoi in suflet. Nesiguranta e un fel maladie dureroasa si perpetua, iar in timp se cronicizeaza devenind un fel de “ipohondrie paranoica acuta” – nu cred ca exista acesta notiune, dar cu siguranta se stie despre ce e vorba.

Si nu, nu are antidot, se mai gasesc uneori urme de zambet ce au efect paliativ, dar atat. Inca se cerceteaza.

» Tell Me What I Wanna Hear ! | X_LOVEISLOST (clipped to polyvore.com)

Dragostea e atunci cand iti faci griji..

Dragostea nu e atunci cand e totul perfect, cand in loc de apa la robinet iti curge lapte si miere, ci e atunci cand iti faci griji..

Dragostea nu e atunci cand stii tot si controlezi tot, ci e atunci cand iti pui intrebari..multe..

Dragostea e atunci cand nu te astepti, e atunci cand simti..

Mai mult apa, putin suflet

Corpul uman este 90 la suta apa. Sufletul cantareste 21 de grame. E si el apa? Sau e pierdut in restul de 10 la suta... ce-o mai fi prin noi. Cum de nu se ineaca? Si cand te nasti, si ai putin peste 3 kilograme, sufletul are tot 21 de grame? Sau e mic si creste odata cu tine? Dar daca ne nastem cu un suflet mare si el se micsoreaza pana ajunge cat continutul unei lingurite? De ce uneori are gust de zahar, iar alteori de cafea abia macinata, amara, calda si aspra? Si unde sta el, sufletul, in oceanul care suntem? Si de ce atunci cand rostesti buna dimineata, te iubesc... simti ca esti 90 la suta suflet? De ce cand cineva calca in picioare 21 de grame din tine te doare peste tot? Si daca nu stie unde le ascunzi tu pe-astea 21 de grame, de ce calca tocmai pe ele, cum le gaseste? Le cauta, o face din rautate sau o face ca sa-si recupereze sufletul lui? Si gramele astea, 21, stau toate la un loc sau se aduna doar uneori... cand mori, cand te nasti, cand te indragostesti? Si daca nu stau impreuna cum se gasesc ele? Si cum arata, ce culoare au bucatile de suflet? Cred ca sunt rosii cand esti fericit si violet cand te doare... Si daca, de fapt, astea 21 de grame sunt amintirile cu care sufletul tau se ingreuneaza? Daca a fost cantarul defect atunci cand au cantarit mortii si au simtit ca se usureaza cu 21 de grame? Si de ce cand mori plecarea e o usurare, iar in viata plecarea e o povara?


De ce e dezamagirea o ucigasa de grame rosii si ce e, de fapt, dezamagirea? Si de ce cand esti lovit in 21 de grame bine ascunse intre alte cinci mii te cocosezi? De ce vrei sa lovesti cand cineva iti atinge visul? De ce te transformi in caine, desi stii ca testele medicilor care cantaresc suflete au conchis ca aceste animale n-au suflet? Pentru ca ele nu se usureaza la cantar cand mor. Si nu-i asta o prostie, sa ai aroganta sa crezi ca sufletul e ceva numai bun de cantarit? Dar cum sa lupt cu dorinta de a desface totul in bucati si de a recompune? Si unde gasesc penseta aurita cu care sa aleg tocmai acele grame violete ca sa le strang in brate pana se inrosesc? Si cine stie daca sufletul se regenereaza sau se metamorfozeaza? Cum faci sa nu-l lasi sa-si schimbe forma pana la negare... si in toate miile noastre de grame de ce sunt tocmai acestea mai vulnerabile? Si care boala e mai grava: nepasarea sau ura? Ce trebuie sa-ti doresti? Sa fii mai mult apa dulce sau sarata? Eu stiu ca in mijlocul apei ma lupt sa raman delfin..





www.sfin.ro/articol_9008/mai_mult_apa_putin_suflet

Last Night

Imprumutat

Am citit acest articol de multe ori. E extraordinara esenta!


Multumesc Eva!



Îmi vine în minte un motiv din Sărmanul Dionis şi anume acela că pentru un om există două dimensiuni ale lumii: realitatea obiectivă şi percepţia lui asupra acestei realităţi. M-aş fi grăbit să susţin preeminenţa adevărului concret, obiectiv, absolut asupra unei reflexii subiective şi înşelătoare. Şi totuşi încep să mă îndoiesc de acest lucru. Cred din ce în ce mai mult că ceea ce contează cu adevărat nu este lumea însăşi, ci percepţia noastră asupra ei. Omul este eminamente subiectiv şi va trece concretul prin filtrul emoţional al sufletului său, transfigurându-l şi percepându-l astfel alterat de propria-i fiinţă; şi în funcţie de acest concret transfigurat îşi va ghida faptele, gândurile, emoţiile, iar nu în funcţie de realitatea obiectivă. Aşadar, întrucât toţi suntem oameni şi, deci, eminamente subiectivi, toţi ne creăm reprezentarea noastră asupra lumii, universul nostru în care ne trăim viaţa, şi atunci cine percepe cu adevărat realitatea obiectivă, pentru cine contează adevărul absolut?

Şi până la urmă de ce ar conta un adevăr concret şi rece în faţa unei lumi create după chipul şi asemănarea omului, după curbele sufletului său? Mi se pare mai puţin important să am 100 de lei care să mi se pară insuficienţi, decât să am 10 lei care să mă îndestuleze.

Când R. se afla într-o excursie în străinătate, mama ei a murit. Apropiaţii au hotărât să nu îi spună, pentru a nu-i strica vacanţa. Realitatea subiectivă a lui R. era una minunată, în care ea se simţea foarte bine, în timp ce realitatea obiectivă în care trăia fără să ştie, ar fi devastat-o, dacă i-ar fi atins sufletul. Dacă R. ar putea împinge la infinit realitatea subiectivă, viaţa ei ar continua să fie aşa cum ea îşi doreşte. Dar uneori realitatea obiectivă insistă să ni se înfăţişeze în hidoşenia ei. O prietenă de-ale lui R. a sunat-o în timpul vacanţei pentru a-i transmite condoleanţe…

Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să caute adevărul cu orice preţ…

Un plan maret

Daca tot ma gandeam “mai jos” la planuri, cred ca a venit acel timp cand trebuie sa imi fac un plan maret: sa ma opresc din a face planuri. Intr-un fel ma deranjeaza ca am ajuns in punctul acesta atat de devreme, dar in acelasi timp stiu ca asa trebuia sa fac demult. Poate ca nu am avut semnele potrivite. Acum le am. Sunt clare si concludente.

Pana acum am preferat sa am ochii larg inchisi, dar acum lucrurile s-au schimbat pentru ca momentul, clipa in care traiesti e cea mai importanta si trebuie fructificata la maxim. Nu poti sa astepti prea mult, de fapt nu iti permiti. Constientizarea incertitudinii clipei urmatoare e destul de frapanta, dar si necesara. “Live in this moment” imi spunea la un moment dat un sfat pe StumbleUpon, iar atunci mi se parea putin exagerat pentru ca mintea mea nu putea lua decizii doar asa pe loc fara sa tina cont de precedente sau de viitoare implicatii.

Asa ca sper ca de acum o sa pot sa traiesc pe moment, sa gandesc la prezent, sa actionez pe loc.

A fi sau a nu fi..un "plan"

Funny thing..azi in pauza discutam despre "planuri" - planuri ample despre viata. Fiecare om isi face planuri, in fiecare zi. Indiferent ca sunt planuri pe o perioada scurta sau foarte scurta sau planuri pentru viitorul indepartat, ele sunt niste proiectii ale dorintelor noastre.


Printre gandurile la planurile mele mi-am amintit de proiectiile altor persoane in viata mea, despre planurile lor in care eu eram implicata, dar fara sa le pot modela in vreun fel. Planuri despre case si copii, despre masini rosii si gradini, despre tocuri si butoni, planuri despre vacante si prieteni sau planuri depre schimbatul lumii, schimbatul oamenilor, planuri despre idei si proiecte ce erau menite sa prinda viata.


Deoarece eram atat de prinsa de magia conceptului de "plan" nu am sesizat de multe ori irationalul, incongruentele si nepotrivirile ideilor, sa nu mai spun de capabilitatea mea redusa de adaptare in acele proiectii la care nu eram nici macar co-autoare. Iar toate aspectele astea mi-au facut de cateva ori rau; atat rau fizic cat si psihic.


Interesant e ca uneori aminitirele astea ma fac sa tanjesc dupa lucruri si situatii pe care le-am pierdut si mai grav, ma fac sa tanjesc dupa lucruri pe care, in esenta, nu le-am avut niciodata, doar imaginatia mea le-a avut.


Si pentru ca nu sunt capabila inca sa ma detasez de anumite ganduri nu stiu ce sa fac. Pe de o parte sunt oameni ce imi spun sa traiesc clipa - exact atunci, exact asa, sa fac si sa actionez sub impulsul de moment, iar de cealalta parte e rationalul, partea accea ce uneori scoate la iveala tenebrele sufletului si durerile cele mai stringente ale trecutului.


Cred ca la un moment dat va trebui sa imi fac un plan maret: sa ma opresc din a face planuri.

Coincidente?

Ma intreba cineva acum cateva zile de unde izvoraste setea mea de cunoastere si mai ales de autocunoastere si de ce sunt atat de "pornita" in a avea de fiecare data o provocare.

Nu am un raspuns clar, dar cred ca are legatura cu faptul ca eu nu cred in coincidente ci cred ca totul se intampla cu un scop. Si cu cat nu cred eu in coincidente parca tot mai mult apar ele in viata mea. Uneori raman socata de cum se "aranjeaza" unele lucruri, iar oamenii ce nu ma cunosc si nu stiu mai multe lucruri nu pot sa creada unele ce povestesc ( si nu..nu ma refer la chestii "paranormale", ci doar la situatii comune). Partea proasta e ca, necrezand in coincidente, sunt tentata sa caut scopul acestor "concursuri de conjuncturi". De ce? Pentru ce? Si astfel nu pot sa ma opresc din cautarea mea si de aici se naste si nevoia pregnanta de cunoastere - vreau sa stiu, am nevoie sa stiu. Trebuie sa stiu ce e cu mine si de ce atrag cu un magnetism nemaintalnit congruentele. Vreau sa aflu scopul acestor intamplari. Multi ar spune ca aceste dorinte ale mele sunt o sfidare a fortei divine. Nu e asa. Am nevoie sa stiu ca sa fac lururile bine, sa stiu cand sa incep, sa pot sa ma opresc cand trebuie. Cer chiar atat de mult?

Stiu ca lumea e mica, stiu poate mai bine decat trebuie acest lucru (am dat nas in nas cu situatia asta de atat de multe ori incat nimic nu mi se mai pare exagerat) si totusi cand mi se intampla, parca ceva imi zguduie mintea. Si imi zguduie mintea in asa fel incat nu stiu cum sa reactionez in continaure: sa insist, sa nu insist, sa ma retrag, sa astept? Chiar de cateva zile sunt intr-o situatie similara in care nu pot sa imi dau seama cum s-a putut intampla chiar asa. Sunt cateva lucruri incredibile ce ma "leaga" de cineva cu care aparent nu ar fi trebuit sa am nici o legatura.

Sau poate toate astea sunt niste semne? Da, se poate! Dar totusi am nevoie de legenda. Astfel caut, cunosc si ma provoc sa gasesc si sa "traduc".

Schimbari

//Sometimes the things we can't change...end up changing us.//

Oamenii sunt diferiti. Oamenii sunt unici. Aceste adevaruri au incercat sa fie "deturnate" de multe ori prin diverse incercari de a impartii umanitatea - de la religie si nationalitate pana la zodii si tipul de masina pe care cineva il conduce. Cu toate aceste clasificari nu s-a putut ajunge niciodata la un consens, ci din contra demonstratia iesea pe dos.

Un alt adevar (oarecum grav) este ca oamenii nu (se) schimba. Indiferent de cate metode si incercari se fac, armurile codului genetic sunt mai puternice decat influenta exercitata de catre alti oameni. Un om e construit intr-un anume fel de la inceput.

Astfel, zadarnice au fost incercarile (nu doar ale mele) de a schimba ceva in cineva. Sau poate e prea mult spus de "a schimba". Ma refer mai mult de a face pe cineva sa inteleaga ca exista si o contra-partida, la orice, oricand. Am in minte 3 situatii cat se poate de reale si concrete. 3 oameni aparent asemanatori, dar in acelasi timp diametral opusi. Situatile numeroase si diferite m-au facut pe mine sa cred in ei si (intr un fel sau altul) sa ader regulilor lor. Nu pot sa afirm ca a fost un lucru rau, dar nici ca sunt fericita ca a fost asa.

In orice caz, pentru ca trecerea ireversibila a timpului lasa urme si pentru ca anumite lucruri se sedimenteaza in minte, dupa o perioada lucrurile acestea au inceput sa devieze in sensul ca regulile nu se mai pliau mie, sau poate eu nu ma mai pliam lor. Si am vorbit; iar pentru ca pana acum "vocea mea nu avea glas" cei trei s-au mirat si evident, nu s-au aprobat doleantele mele. Dar de data aceasta lucrurile nu au mers mai departe (ca si pana acum) ci s-au oprit brusc - stop joc.

Si m-am gandit asa: oare sunt eu nebuna, iar cei trei definesc normalitatea si eu nu o vad? La prima vedere asa ar parea pentru ca tabela de marcaj ar arata 1-3 si nu in favoarea mea. In detaliu lucrurile nu stau chiar asa. Cei trei nu definesc normalitatea (desi la un moment dat in mintea mea asa parea sa fie) - cei trei nu sunt nici ei nebuni, dar nici eu nu sunt. Asa cum spune si tagline-ul filmului The Air I Breathe, lucrurile pe care nu le putem schimba ajung sa ne schimbe pe noi, contret sa schimbe gradul de acceptare al lucrurilor ce vin din partea celor din jur, sa modifice standardele, sa redefineasca respectul de sine.

Da, asa e, eu sunt cea care m-am schimbat, dar de data aceasta, in pofida aparentelor, m-am schimbat pentru mine, m-am schimbat in spiritul evolutiei, nu m-am schimbat acceptand "standardele" altora. Iar asta s-a intamplat si pentru ca nu (mai) am nevoie de reguli nestabilite de mine. Uneori nu am nevoie de nimeni.

The Prodigy - No Good (Start The Dance)

I hate love

StumbleUpon Favourite

Pasaje

Citesc Oscar Wilde - The Picture of Dorian Gray. E o carte extraordinara ce dezvaluie atat de mult din natura umana. Am descoperit in ea cateva pasaje foarte interesante.

"real beauty, ends where an intellectual expression begins"

"I chose my friends for they good looks, mu acquaintances for their good characters, and my enemies for their good intelects."

"the aim of life is self-development."

"it has been said that the great events of the world take place in the brain"

"the only difference between a caprice and a log-life passion is that the caprice lasts a little longer"

"Humanity takes itself too seriously. It is the world's original sin."

"nowadays people know the price of everything and the value of nothing"

"women are a decorative sex"

"women represent the triumph of matter over mind, just as men represent the triumph of mind over morals"

"ordinary women always console themselves"

"never trust a woman who wears mauve, whatever her age may be, or a woman over thirty-five who is fond of pink ribbons. It always means they have history."

Biroul de Ajustari

Am vazut un film slab (ca sa nu zic prost) in seara asta; pacat de MattDamon. In schimb titlul a fost inspirat: Adjustment Bureau.

Asa este: in/pe lumea aceasta trebuie ajustate (la timp) anumite lucruri, anumite porniri launtrice, anumite idei, anumite actiuni, anumite decizii, si de ce nu, anumiti oameni. Intrebarea e cui ii revine aceasta atribuitie sa "ajusteze" oamenii. Sa fie vorba de soarta? Sa fie vorba de divinitate? Sau poate ca e vorba chiar de alti oameni.

Am ajuns de curand la concluzia ca fiecarui om din lume ii este atribuit un alt om care sa il ajusteze.

Chiar daca soarta si liberul arbitru par a fi doua concepte diametral opuse se pare ca ambele isi au un rol foarte clar stabilit in viata muritorilor. Oamenii ce apar la un moment dat in viata noastra sunt, intr-un fel sau altul, sortiti sa apara, dar in acelasi timp ramane la latitudinea noastra sa ii acceptam sau sa ii respingem.
Iar acesti oameni, daca reusim sa vedem peste barierele atat de fine si in acelasi timp atat de dure ale societatii, s-ar putea sa fie cei ce ne pot ajusta. La fel, ramane sa decidem daca aceste ajustari sunt sau nu de bun augur in viata noastra.

La fel de interesant e cand nu ne dam seama care sunt acei oameni din jurul nostru si cand nu vrem sa acceptam influenta lor - astfel nu suntem dispusi sa facem nici cel mai mic compromis, nu vedem adevaratele valori ale vietii chiar daca ne sunt vadit expuse, suntem vanitosi si individualisti, suntem egocentristi si egoisti, luam decizii importante la secunda, actionam sub impulsul frustrarii si al nesigurantei, gresim.

Ma intreb oare care este pretul pe care trebuie sa il platim atunci cand afisam atata nesabuinta si cu atata nonsalanta?

I've got my mind set on..

Ar trebui sa pot sa aplic sfaturile pe care le dau altora si pentru mine. Ar trebui sa nu mai creez coincidente. Ar trebui sa nu mai existe fatalitate. Ar trebui sa intelegi. Si pentru a mia oara ar trebui sa nu mai am asteptari.

Mi-ar placea sa ies din cercul "stramt".Mi-ar placea sa fiu mai temperata. Mi-ar placea sa fim 2 si nu 4. Mi-ar placea sa plec cu un zambet. Mi-ar placea sa fur un regret.

Vreau un nou inceput. Vreau solutii pe termen lung si actiuni in timp scurt. Vreau sa inteleg. Vreau sa pot. Vreau un joc de roluri - inverse.

barry white - kiss and say goodbye

Metro

Mi s-a intamplat de mult ori sa traiesc o emotie ciudata in momentul cand ma intorc intr un loc in care am mai fost, dar pe care nu l-am "pretuit" la momentul respectiv. Nu pot sa reproduc cu exactitate senzatiile respective, dar cu sigurnta sunt rascolitoare. E un fel de film, iar in mintea mea se proiecteaza imagini in fast forward, aud sunete, cuvinte, totul se transforma intr-un bulgare de amintiri ce devine din ce in ce mai mare.

La fel am patit acum 2 zile cand am intrat dupa foarte multa vreme intr-un magazin METRO. Acum cativa ani magazinul Metro din Sibiu aproape ca devenise pentru mine un al doilea loc de munca. In fiecare saptamana petreceam ore bune in acea hala tictisa cu rafturi, cutii si agitatie. Initial imi faceau placere vizitele la Metro, ma invarteam printre culoare, mai vedeam oameni, chiar incepusem sa leg conversatii cu fetele de la intrare. In timp doar gandul ca trebuie sa merg la magazin ma ingrozea: traficul, statul la casa, angajatii de multe ori indisponibili, aroganti si cu replica "nu stiu" pregatita in orice moment. Parca acum imi amintesc de cate ori am completat formularele cu "sugestii si reclamatii" in antet. Si imi amintesc atat de bine de o doamna de la "supraveghere case" care in afara de faptul ca de fiecare data era "supra aglomerata" avea si o atitudine de superioritate ce de multe ori ma facea sa ma intreb daca eu sunt sau nu client in magazin. Ca sa nu ma enervez de fiecare data cand asteptam in fata ghiseului chiar si cate 30 de minute imi fixam privirea in parul ei; avea intotdeuna un coc prins cu o mesa de par ondulata de aveam senzatia ca a venit la servici direct de la o nunta kitchoasa unde ea era nasa. :)

Apoi a urmat o perioada in care legaturile pe care mi le-am facut in magazin erau mai importante decat tot stresul pe care mi-l inducea faptul ca trebuia sa ajung acolo. Aveam un card gold si un ceai de lamaie foarte bun asigurat de fiecare data si cu atat mai mult, toate astea se intamplau la "un nivel inalt".

Acum, dupa ce anii au trecut, imi dau seama cat de multe ma leaga de Metro. Atatea amintiri, aventuri chiar si distractie. Mi-e dor sa merg in magazin sa ma cunoasca lumea, sa ma salute angajatii, sa stiu rafturile pe de rost, sa ma intalnesc cu prieteni la cumparaturi, sa rad cu fetele si mai ales cu Paul. Privind partea buna a lucrurilor fetele si Paul faceau toata distractia la Metro - sa probam haine, sa desfacem capse, sa rascolim rafturile, sa ne certam pe ultimele produse, chiar sa nu gasim masina in parcare, sa uitam unde este volanul, sa cumparam o paine si sa platim un bax..detalii, detalii..

Iar acum, imi dau seama de legatura puternica intre mine si acest magazin. Si imi este drag si imi este dor de zilele de luni cu cumparaturi la Metro.